Iată cele trei semne majore care indică acest fapt:

  1. Când elogiază omul

     Nu există tragedie mai mare decât aceea în care: după ce te dai jos din pat dimineața și te îndrepți spre biserică, ajungând acolo, să nu experimentezi deloc prezența lui Dumnezeu. Îmi amintesc de rugăciunea rostită de un copil după ce s-a întors de la biserică: „Doamne, ce frumos a fost astăzi la biserică…păcat că Tu nu ai fost!”. Din nefericire, chiar dacă membrii unei congregații se întâlnesc împreună timp de ani buni, lipsa prezenței lui Dumnezeu în mijlocul lor, transformă acea comunitate în orice altceva, decât într-o biserică. Sloganul „Trece și asta”, atât de bine descris de Noica în Pagini despre sufletul românesc ne determină să nu devenim conștienți de această stare de fapt. Realizările și amprenta umană vor exclude treptat prezența divină din cadrul liturgicii bisericii. Gravitatea situației vine din faptul că se încăpățânează să se considere ca fiind o biserică. Se întâlnesc frecvent, cântă imnuri, susțin predici, participă la mese, dar sunt străini de realitatea biblică descrisă de apostolul Pavel: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu.” (2 Corinteni 6:16) 

     2. Când mutilează Cuvântul prin programe auxiliare

     O biserică poate exista fără clădiri, fără cor, fără liturghie, fără amvon, dar niciodată fără o predicare însuflețită a Cuvântului. De fapt, predicarea Scropturii ajută la mântuirea oamenilor mai mult decât oricare altă activitate pe care o poate întreprinde biserica. Potrivit cu evanghelistul Marcu, exista un mod unic în care Domnul Iisus atrăgea mulțimile: „El le vestea Cuvântul.” (Marcu 2:2) Nu avea alte subiecte? Cu siguranță că avea. Fusese autorul minunii din Cana, martor al botezului, al ispitirii, al atâtor minuni. O, da. Cu siguranță că avea talentul povestirii. Dar nimic din toate astea. Numai 5 % să fi trăit noi aceste experiențe, că le-am fi spus noi, tuturor. Însă Mântuitorul prefera să vorbească doar din Cuvânt.

Este timpul să ne întoarcem la predicarea clasică în bisericile noastre. Deoarece credința vine în urma auzirii Cuvântului, nu din seminarii Powerpoint și din rețete culinare. Majoritatea creștinilor maturi s-au săturat de cancanuri bisericești, de conspirații apocaliptice și de tândăleli omiletice. Sunt flămânzi după consistența Cuvântului. Apostolul Pavel era conștient că poți pierde din vedere acest indiciu, de aceea se verifica personal cu următorul postulat pastoral: „Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!”. (1 Corinteni 9:16)

3. Când lipsește apartenența socială

     Două femei discutau într-o zi pe stradă, iar una dintre el se confesează celeilalte: „-Deseori mă simțeam rău când frecventam biserica, dar acum m-am însănătoșit. -Cum? Ai început să iei medicamente? -Nici vorbă, am încetat să mai merg acolo!” Al treilea indiciu e legat de unitatea membrilor. Nimeni nu ar dori să frecventeze o biserica în care ceea ce i se oferă este o creștere bruscă a tensiunii arteriale, o atmosferă întunecată de priviri glaciale și un mediu plin de atitudini bănuitoare. Însă din nefericire, multe biserici creează astfel de ambianțe pentru membrii lor. Ei vin reci și pleacă mai reci. Dragostea nu-i încălzește, pentru că ea nu există. Charles Spurgeon îi descria pe membrii unei asemenea biserici ca fiind pui vii adăpostiți sub o cloșcă moartă. În acest sens, afirmația Mântuitorului din Ioan 13, devine relevantă: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”

Când o biserică încetează să fie biserică?

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *